Actualitate Opinii Interviu Vacanțe La cafea Psihologie Culinar Tradiții Divertisment Utile

Curajul schimbării; o nouă EU

2 Mai 2020



"I found somebody I never wanna lose again... and that's ME".

Înainte de a aborda cu adevărat subiectul acestui articol, ar trebui să precizez că pe parcursul lungului drum către actuala mea greutate, am învățat multe despre nutriție, fitness, bunăstare mentală și imagine corporală. Există câteva lucruri pe care le voi menționa, pentru că mi-au fost de un foarte mare ajutor, dar, care s-ar putea să nu funcționeze la fel de bine pentru alți oameni. Ceea ce a început ca o călătorie spre pierderea în greutate, a evoluat într-un stil de viață în general sănătos și echilibrat. Pe măsură ce am crescut, maturizat, nu m-am gândit niciodată prea mult la greutate, exerciții fizice sau nutriție. 

 

Eu și trecutul meu

Reflectând la trecut, am fost corpolentă cea mai mare parte a vieții mele. Nu am fost niciodată extrem de supraponderală, dar niciodată slabă. Îmi amintesc momentele ocazionale în care îmi umpleam mintea cu gânduri negative legate de imaginea propriului meu corp, dar nu am considerat niciodată ca fiind o problemă serioasă. Îmi amintesc vremurile în care simțeam frustrare într-o cabină de probă sau jenă privind o poză cu mine ieșind în evidență dintre silfidele mele prietene. Îmi amintesc că am vrut să arăt diferit și să îmi formez obiceiuri sănătoase, dar, până la urmă, nu am avut niciodată suficientă motivație pentru a face o schimbare.

Greutatea mea a fost destul de staționară pe parcursul anilor de liceu, și chiar și la începutul carierei mele profesionale. Eram încă tânără, mereu credeam că nu voi îmbătrâni atât de repede și că fitness-ul, nutriția sau abordarea unui stil de viață sănătos nu va fi niciodată prioritar, nici necesar.

Corpul meu a trecut printr-o creștere lentă în greutate de-a lungul anilor, și, deoarece a fost atât de lent, nu prea am observat prea mult sau, într-adevăr, am observat odată ce s-a întâmplat deja. Îmi aduc aminte de vremurile frustrante, de maldărul de haine mai vechi ce nu îmi mai veneau, simțindu-mă teribil în corpul meu și invidia ce o nutream știind că există atât de mulți oameni în jurul meu, care mâncau mult mai nesănătos decât mine și nu erau atât de activi fizic, și cu toate astea, erau mai slabi în comparație cu mine.

M-am resemnat la gândul că oricât de greu voi încerca să-l schimb, corpul meu va rămâne așa cum arăta pentru totdeauna. M-am întrebat dacă îl voi accepta vreodată cum arată sau cât timp mă voi simți confortabil în el.

În toți acei ani în care am luat în greutate, nu am simțit că ar fi fost ceva iremediabil, dar, am fost neglijentă cu mine însămi, în special în alegerile pe care le-am făcut, în felul în care m-am simțit și în felul în care am arătat. Nu mă simțeam bine în corpul meu și îmi doream liniște și pace sufletească.

 

O idee salvatoare

Anii au trecut pe nesimțite, la fel am adăugat și kilogramele. Ajunsă la vârsta când scârțâie toate încheieturile și de obicei încep tratamentele pentru diferite afecțiuni, in urma unui consult de specialitate, medicul m-a “invitat” să pășesc pe cântar. Vă spun sincer că în viața mea nu am fost mai stânjenită, mai ales când fața medicului exprima dezaprobarea. În plus, în urma multiplelor analize de laborator, m-am convins cu adevărat că de vină era tiropizza, nu tiroida, și că mă mințeam în ideea că totul va fi bine...cândva.

Verdictul a fost necruțător hernia mea de disc nu putea fi remediată decât printr-o intervenție chirurgicală. Dar, pentru asta, trebuia să slăbesc muuuulte kilograme. Medicul mi-a oferit șase luni de pauză, timp în care trebuia să dau din mine ce am mai bun. Clar, era o glumă. Cum să slăbesc 25-30 de kilograme în șase luni? Chiar dacă aș fi mâncat gheață și aer, tot nu se putea.

Au trecut și cele șase luni, m-am procopsit și cu diabet, și cu o boală hipertensivă, dar de slăbit, ioc. La cel de-al doilea consult, medicului mai că îi venea să mă întrebe de ce am mai venit. După un dialog de aproximativ 15 minute, în care m-am lamentat, a venit cu ideea salvatoare (pentru amândoi, cred): chirurgie bariatrică. Îmi venea să îl îmbrățișez și să îi mulțumesc în același timp, dar m-am abținut de la a-l îmbrățișa.

Au urmat trei luni de beatitudine și implicit faimoasa dietă Rina: nu, la mine nu a avut niciun efect, poate din cauza orelor fixe de masă, a fructelor care, precum se știe sunt bogate în zahăr sau poate din cauză că pur și simplu.

 

18 luni de pregătire

În cele din urmă, miracolul s-a produs; am început programul clinicii, am dat startul unei diete nemaiîntâlnite până atunci, și anume dieta cu lapte. Nu pot să exprim în cuvinte calvarul prin care am trecut, nopțile în care visele erau singurele prilejuri în care gustam mâncarea. Dar totul era pentru o cauză, găsisem motivația.

Au urmat 18 luni de educare nutrițională, luni în care am schimbat tot ce se putea schimba, am început să mănânc alimente nutritive care mi-au alimentat corpul, nu însă și mintea, să mănânc mai puține alimente procesate, am căutat să îmi dau seama care este cantitatea potrivită de alimente de care aveam nevoie și să monitorizez dulciurile până la excluderea totală din consum.

Chirurgia bariatrică nu este decât o unealtă în procesul de pierdere în greutate, contrar a ceea ce cred unele persoane, și anume că este soluția tuturor problemelor în materie de îngrășare, deci, dacă nu este folosită corect, nu va avea rezultatele scontate.

Am intrat în programul de educare nutrițională cu un IMC de 49,6 (obezitate morbidă) iar 18 luni mai târziu, în sala de operație cu un IMC de 43. Asta a fost o primă bătălie din care am ieșit învingătoare, însă războiul nu luase sfârșit. De la acest pas important au trecut alte 18 luni în care m-am deprins să trăiesc cu noua mea anatomie. Da, spun anatomie, pentru că în procesul operator s-a tăiat, suturat și redirecționat o parte din tubul meu digestiv.

 

Eu și prezentul meu

M-am obișnuit să-mi stabilesc ore fixe de masă, ore fixe de lichide și ore fixe de medicație, deoarece va trebui să trăiesc toata viața după acest orar. Am țipat, dansat sau chiar plâns de bucurie de fiecare dată când atingeam obiectivul dinainte stabilit în pași mărunți, dar siguri.

Există un singur lucru la care nu am renunțat în tot acest răstimp și îmi este de un real ajutor: un set bariatric constând din câteva ceșcuțe de măsură, tacâmuri mititele și o farfurie pentru controlul cantității porțiilor, făcut cadou de către prietenul meu de atunci, actualul meu soț.

Pe măsură ce corpul meu se micșora, prietenii și familia m-au încurajat și gratulat. Deci, am continuat. În fiecare zi am ținut capul sus și am crezut în mine. Într-un final, iată-mă ajunsă la un IMC de 25, greutatea ideală aș spune.

Încă mai am frustrări de ordin alimentar, încă învăț să mă alimentez corect, încă duc lupte cu mine însămi, dar, consider că dacă nu ar fi astfel, nu ar avea farmec, iar laurii nu ar mai putea fi purtați cu atâta glorie. În prezent nu îmi doresc să mai slăbesc, ci să reconstruiesc masa musculară pierdută și să o mențin.

M-am regăsit și nu aș vrea să mă mai pierd niciodată.

 

Loredana Maria Maxim



Promovează știrea pe platforma Facebook

Contul tău

Contact

Telefon

Facebook

Anunț nou